Între rit și ludic:
COLOIANUL
Motto:
“Trăim prezentul, credem la modul serios că îl cunoaştem, dar pentru a-l înţelege se cuvine să-i punem tot mai multe întrebări. Nu putem însă înţelege timpurile de azi şi nu ne putem cunoaşte pe noi ca popor atâta vreme cât trecutul mai ascunde încă destule taine.”
Mihaela Albu, scriitor, profesor la Universitatea Columbia din New York
Încă din cele mai vechi timpuri omul, în lupta sa cu forțele dezlănțuite ale naturii, de multe ori potrivnice lui, s-a închinat soarelui – acea forță dătătoare de viață și lumină. Când natura a devenit vitregă și secetoasă, omul a plăsmuit diferite rituri destinate să aducă ploaia și să restabilească echilibrul natural. Printre aceste manifestări rituale se numără și Coloianul – semnalat pe teritoriul patriei, pentru prima dată de Dimitrie Cantemir.
Obiceiul are un caracter dramatic și spectacular, are un text literar și melodie proprii. Prin îngroparea și dezgroparea Coloianului, el simbolizează vechea credință despre zei care mor și învie
Este întâlnit de-a lungul Dunării, la nord și la sud.
Lingvistul, filologul și folcloristul Ion-Aurel Candrea ( 1872-1950), profesor al Universității București, în lucrarea ”Iarba fiarelor” face o incursiune interesantă în istoria obiceiului, menționănd atestări ale acestuia , într-o formă apropiată cu prezența lui pe teritoriul daco-românesc și la alte popoare: bulgari, ruși, polonezi, care îngroapă în mod similar păpuși de lut, pentru ca apoi să le dezgroape și să le arunce în apă și își pune întrebarea: Ce semnificație avea aruncarea în Tibru a acelor păpuși cu chip de om- ”Argei”- la Idele lui Marte?
Etimologia cuvântului ”coloian” a suscitat numeroase controverse. Și-au exprimat opinia, de-a lungul anilor, mulți oameni de cultură: Gheorghe Ivănescu (” Folclor literar” vol I, Timișoara 1967), Ion-Aurel Candrea (”Noua revistă română” 1900), Nicolae Densușianu (”Dacia preistorică”, Editura Dacia, București, 1913)
Bogdan Petriceicu Hașdeu îl identifică in răspunsurile la chestionarele realizate în scopul realizării unui dicționar al limbii române.
Etimologia cuvântului și proveniența obiceiului nu au fost rezolvate nici până astăzi. Ipotezele rămân deschise și oferă un teren propice de cercetare în domeniu.
Obiceiul coloianului se integrează în acele ritualuri de fertilitate care se desfășoară cu ritmicitate și la o dată fixă (a treia zi de marți, după Paști), menite să invoce ploaia, pentru reînvierea naturii după secetă.
Actorii sunt copiii. Ei au preluat obiceiul ca pe un joc, ca pe un prilej de sărbătoare și amuzament, consistența magică și funția ritualică s-au estompat de-a lungul timpului. Sunt pregătiți din timp, cu meticulozitate de către cei maturi, din convingerea că ”așa e obiceiul”.
Pregătirile încep cu câteva zile înainte. Se desemnează ”căpeternița”, una dintre fete, la casa căreia se va desfășura jocul. Câteva dintre fete aduc mălai și ouă pentru ”pomana Coloianului”.
Și astăzi jocul respectă vechile momente ale obiceiului.
În ziua menționată , grupul de copii se adună la casa căpeterniței. Fetele construiesc din pământ galben, după chipul unui om, o păpușă (coloianul). O împodobesc cu coji de ouă roșii oprite din vreme, încă de la Paști, și flori. O așează pe o scândură. Din rândul băieților se alege un popă și un dascăl.
Urmează ducerea la groapă pentru înmormântare – o adevărată parodie a obiceiurilor folosite la o înmormântare reală din tradiția satului. La fiecare colț de stradă alaiul se oprește, preotul cântă ”veșnica pomenire”, fetele bocesc, dascălul ține isonul. ”Bocitul” Coloianului este deasemenea o parodie a bocetului din ritualul de înmormântare. În textele folosite pentru bocet fantezia, imaginația copiilor a dus la crearea unor texte specifice momentului:
(Coloiță, iță/ A murit moș Gheorgiță/ pe-o scândură lată/ Cu gura căscată. Coloiță, iță/ Trup de cuconiță/ Te căuta mă-ta prin pădurea rară/ Cu inima arsă.) În unele dintre ele se mai păstrează încă invocarea ploii. ( Coloiță, iță,/ Deschide portițele/ Să intre ploițele.)
Procesiunea ajunge la groapă, un loc ferit, știut numai de către participanți, pe malul unei ape. Ritualul îngropării este imitat în cele mai mici detalii. La capătul ”mortului” se sădește un pom ( o creangă de salcie sau de plop).
La întorcere sunt stropiți cu apă de cei care îi întâlnesc. Joaca se încinge și nu de puține ori în ea se prind și adulții.
Alaiul se-ntoarce la casa căpeterniței pentru pomana pregătită de adulți.
În a treia zi ,numită și astăzi după ritualul de altădată ”joia plăcintelor” alaiul se reunește, se merge iar la groapă, se dezgroapă coloianul și se dă pe apă.
La întorcere toți cei cu care se întâlnesc îi stropesc cu apă. Instantaneu se creează o atmosferă de joacă în care se prind cu ușurință și adulții.
Revin la aceeași casă unde vor petrece cu plăcinte.
Învățător Lambrinoc Ionel